Există o mecanică tăcută a momentelor în care totul se prăbușește. Nu e ca în filme, nu există muzică pe fundal și nici un dramatism regizat. E doar un zgomot de fond care devine insuportabil, o presiune constantă sub care mintea începe să cedeze bucată cu bucată, până când dispariția pare singura ecuație logică.
Aleg să scriu despre asta pe blog nu pentru a cosmetiza o traumă și nici pentru a căuta compasiune, ci pentru că refuz să las rușinea să dicteze ce am voie să procesez. Este analiza celei mai întunecate dintre nopțile mele.
Fragilitatea din spatele ușilor închise
Nu îmi amintesc momentul în care am fost găsită. Mi s-a povestit ulterior, ca o secvență dintr-un scenariu străin, despre cum corpul meu ceda într-o cadă, la granița dintre inconștiență și inexistență.
Prima ancoră în realitate a fost secția de Terapie Intensivă. Să te trezești acolo, imobilizată, legată de pat într-un spațiu clinic unde fiecare sunet al aparatelor îți măsoară rezistența, este cea mai brutală formă de a-ți recăpăta controlul prin pierderea lui totală. Ești doar tu, un corp fragil pe care medicina încearcă să-l țină în viață, și o minte care încearcă să înțeleagă unde s-a rupt firul. Terapia Intensivă te dezbracă de orice mască editorială sau apărare pe care ți-ai construit-o vreodată.
Drumul spre Obregia și privirea tatălui meu
Dacă există ceva mai dureros decât propria prăbușire, este să vezi ricoșeul ei în ochii celor care te iubesc.
Scenografia care a urmat – drumul spre spitalul Obregia, cu tatăl meu la volan – a fost probabil cea mai grea lecție de vulnerabilitate. Să stai pe scaunul din dreapta, într-o tăcere apăsătoare, și să știi că omul care te-a crescut te duce spre un spital de psihiatrie pentru a te salva de tine însăți, e ceva ce te marchează definitiv. A fost un amestec de vinovăție profundă și o formă bizară, instinctivă, de recunoștință. În cel mai negru punct, nu eram singură.
Psihiatria purta în mintea mea un stigmat pe care societatea îl întreține cu încăpățânare. În realitate, pentru mine a fost un spațiu de suspendare. A fost locul în care zgomotul s-a oprit forțat și unde am fost nevoită să privesc în golul din mine fără să mai pot fugi.
Reconstrucția
Să supraviețuiești propriei tale tentative de a renunța îți schimbă fundamental perspectiva. Nu mai privești lucrurile prin lentila vechilor obsesii sau a perfecționismului. Învăț, în fiecare zi, să accept că vulnerabilitatea nu este un cusur de design.
Vindecarea nu este estetică și nici liniară. Este un proces murdar, obositor, dar absolut necesar. Dacă scriu aceste rânduri, o fac pentru a lăsa o urmă: se poate trece prin iad și se poate ieși pe partea cealaltă. Încă învăț să negociez pacea cu mine însămi, dar sunt aici. Și, pentru prima dată după mult timp, asta este de ajuns.
O notă importantă: Dacă simți că te adâncești într-un spațiu din care nu mai vezi ieșirea, te rog nu purta lupta singură. Există oameni pregătiți să escorteze prin întuneric:
- Telefonul Verde (Alianța Română de Prevenție a Suicidului):
0800 801 200- DepreHUB:
0374 097 427
Leave a Reply