Trebuie să scot asta din mine, să o spun tare și răspicat, pentru că tăcerea cântărește uneori mai greu decât anxietatea însăși. ÎMI E DOR DE XANAX! Îmi e dor de liniștea aceea instantanee, de senzația că cineva a tras o cortină groasă peste tot zgomotul din capul meu și a pus lumea pe pause. Îmi e dor de tăcerea pură pe care mi-o dădea într-o secundă.
Dar adevărul curat, cel pe care îl privesc în ochi în fiecare dimineață, este că încă îl iau. Este încă acolo, pe noptieră, ca un prieten vechi care te ajută la nevoie, dar care a rămas prea mult în vizită și a început să-ți ocupe tot spațiul.
Iubesc senzația de siguranță pe care mi-o oferă, dar urăsc că am ajuns să depind de o mică pastilă ca să simt că pot respira normal. Nu e o luptă cu încrâncenare sau cu ură; e mai degrabă o despărțire de cineva drag de care știi că trebuie să te separi ca să poți crește. Vreau să scap. Vreau să învăț din nou cum să-mi liniștesc inima singură, fără intermediari, fără chimicale, fără teama că, dacă uit folia acasă, lumea se va prăbuși.
Este un drum lent. Încerc să am răbdare cu mine, să scad dozele treptat, să îmbrățișez anxietatea atunci când vine și să-i spun că nu mai are nevoie de o barieră artificială ca să fie îmblânzită. Mă despart de Xanax cu blândețe, mulțumindu-i că m-a ținut la suprafață când simțeam că mă înec, dar amintindu-mi în fiecare zi că locul meu este pe uscat, mergând pe propriile mele picioare.
Dacă treci prin ceva asemănător, să știi că nu ești singură și că e în regulă să-ți fie dor de “cârja” ta în timp ce înveți să mergi din nou fără ea.
Leave a Reply