Există o fragilitate atât de mare în a fi uman, încât uneori simplul act de a respira devine un efort prea greu. Când anxietatea nu mai este doar un fundal sonor, ci devine zgomotul principal din mintea ta, cauți cu disperare un buton de mute. Pentru mine, acel buton a fost Xanax-ul. O barieră chimică perfectă între mine și o lume care se simțea mult prea intensă, mult prea zgomotoasă, mult prea dură.
Recent, recitind fragmente din confesiunile și eseurile lui Tennessee Williams – adunate adesea sub metafora obsedantă a „memoriilor unui crocodil bătrân” – am simțit o lovitură direct în stomac. Williams, unul dintre cei mai mari empatici ai literaturii, un om care a tradus vulnerabilitatea umană în capodopere, a trăit decenii întregi închis în propria sa „carapace chimică”. El descria cum amfetaminele și sedativele i-au oferit acea piele groasă, de crocodil, capabilă să îndure critici, eșecuri și propria sensibilitate exacerbată.
Citindu-l, m-am privit în oglindă și am înțeles, poate pentru prima dată, ce mi-a făcut mie dependența de benzodiazepine.
La început, Xanax-ul nu se simte ca un inamic. Se simte ca un salvator. Îți oferă exact ceea ce promite piesa lui Williams: o piele de crocodil. Devii imun la panică, imun la frică, imun la durere. Lumea exterioară își pierde colțurile ascuțite. Devii un observator detașat al propriei tale vieți, privind totul din spatele unui geam securizat.
Dar capcana pe care Tennessee Williams o descrie atât de dureros în scrierile sale târzii este că această armură nu selectează ce anume lasă să treacă prin ea. Când îți construiești o piele groasă ca să nu mai simți durerea, încetezi să mai simți și bucuria. Încetezi să mai simți conexiunea autentică, entuziasmul, nuanțele realității.
„Un crocodil devine bătrân nu doar pentru că trec anii peste el, ci pentru că încetează să mai simtă apa în care înoată.”
Xanax-ul m-a transformat, treptat, într-un astfel de personaj nescris al lui Williams. Eram acolo, dar nu pe deplin prezentă. Gestionam logistica vieții, dar pierdusem poezia ei. Dependența de benzodiazepine îți fură tocmai esența care te face să creezi, să iubești, să fii: îți fură vulnerabilitatea.
Trezirea din amorțeală
Marea tragedie a lui Williams a fost că, spre sfârșitul vieții, izolarea sa chimică devenise o închisoare din care evadarea părea aproape imposibilă. Însă lectura textelor sale nu trebuie să fie o sentință, ci un avertisment.
Să recunoști că ai o dependență de Xanax este ca și cum ai încerca să îți dai jos o piele care a crescut peste tine. Doare. Fiecare miligram în minus înseamnă o revenire a realității în culori mult prea stridente. Anxietatea se întoarce la început ca un val violent, amintindu-ți de ce ai fugit în primul rând.
Dar, spre deosebire de monștrii din apele stătătoare ale lui Williams, eu am ales să nu rămân blocată în acea armură de sticlă. Acest articol nu este despre rușine, ci despre recuperarea propriei sensibilități. Să fii vulnerabil, să simți frica și totuși să mergi mai departe fără o cârjă chimică este, în final, singurul act de curaj adevărat.
Nu am nevoie de o piele de crocodil ca să supraviețuiesc lumii. Am nevoie doar de curajul de a o simți exact așa cum este: crudă, intensă și, în sfârșit, reală.
Sper ca acest text să rezoneze cu ceea ce ai simțit citindu-l pe Williams și cu propria ta călătorie.
Leave a Reply